Am scris seria asta de articole despre copyright în 2010, pentru Fresh Good Minimal, pe vremea când toată muzica din lume era pe torenți, Spotify abia se lansase, serviciile de streaming video nu existau și muzica generată cu inteligența artificială era un vis SF.
Eram probabil puțin naiv și destul de activist, dar mi se par încă relevante – plus că aveam nevoie de un articol pe site ca să pot să umblu la formatări. So that’s that. Am corectat textele, aveau destule typos și diacritice greșite, dar nu le-am actualizat.
Toată lumea, download!
În principiu, toată povestea cu drepturile de autor poate fi rezumată cam așa: dacă la un moment dat te lovește o idee genială și scrii o carte, compui o piesă sau faci un film care are succes, tu, copiii și nepoții tăi veți trăi liniștiți și fără probleme financiare tot restul vieții. Sau, mă rog, conform legii române, chiar 70 de ani după moartea ta. Pentru că, după aceea, creația ta devine patrimoniu universal și poate fi folosită de oricine fără să plătească nimic. În practică, toată chestia asta e mult mai complicată decât atât.
Ești un tânăr artist și ai crede că muzica pe care o faci, dacă are cât de cât succes, îți va asigura un trai liniștit. Inițial, articolul acesta ar fi trebuit să fie despre cum funcționează legea de la noi, cu o analiză aplicată, pe articole. Cum cunoștințele mele de drept sunt, însă, ale naibii de limitate, iar legea este atât de plină de aberații încât la fiecare articol te enervezi puțin, povestea o să se transforme într-o adunătură de istorisiri mai vechi și mai noi – și de comentarii (potențial subiective) despre cât de simpatică e industria autohtonă.
În primul rând, dacă semnezi cu o casă de discuri românească, ia-ți adio de la drepturile mecanice. Acestea sunt partea care revine artistului din vânzările albumului. Contractele prevăd că aceste drepturi se plătesc doar după ce editorul (casa de discuri) își recuperează integral investițiile în promovarea și producția albumului respectiv. Lucru care se întâmplă mult prea rar (pe la vreo 50-60.000 de bucăți vândute, eventual), ca să conteze cu adevărat. Ca să protejeze autorii de lăcomia caselor de discuri, care vindeau pe vremuri sute de mii de casete și spuneau că s-au dat vreo 500, ba uneori chiar se piratau singure, s-a inventat celebrul timbru cu hologramă. Așa, poți afla oricând de la ORDA câte timbre au fost comandate pentru un anumit album.
Desigur, legende au apărut și pe această temă. Se zice, de exemplu, că albumele cu Madonna, Michael sau East17, să spunem, sau ce se vindea mai bine pe afară, purtau niște holograme care ar fi trebuit să fie pe albumele lui Bambi sau cine știe ce altă trupă obscură de la noi. De ce? Pentru că ai noștri raportau celor de afară vânzările în funcție de holograme. Iar un album Madonna cu hologramă Bambi nu se raporta nicăieri. Bambi costa 100.000 de lei vechi, Madonna vreo 600.000. E posibil să fie invenția unor guri rele, dar te face să te simți mai puțin prost atunci când știi că tu oricum i-ai dat jos piesele de la Kazaa.
În lumea muzicii, banii adevărați vin de la UCMR. De unde editorul (casa de discuri) își ia 33% doar pentru că îți scoate albumul pe piață și îți bagă piesele pe radio. UCMR-ul e o asociație privată, „fără scop patrimonial“ (zice statul, nu eu), care adună bani mai de peste tot și îi împarte compozitorilor după un algoritm bine stabilit, dar pe care îl știu doar ei. De bază sunt playlisturile radiourilor (și astfel se explică de ce e bătălia asta incredibilă de a „băga“ o piesă pe radio) și raportările din teritoriu ale inspectorilor instituției. Se spune că acum câțiva ani playlist-ul de la Radio România Actualități conta ceva mai mult decât trebuia în respectivul algoritm, de ajungeau compozitori din generația „pensionar“ să se trezească cu milioane de lei în cont, deși piesele lor aveau doar 4-5 difuzări bine plasate.
De fapt, bătălia mare care se dă nu e la nivelul primei vânzări a unei compoziții muzicale (și treaba asta nu se întâmplă doar la noi, că au și americanii avocații lor). Bătălia se dă la nivelul „utilizării“ compoziției muzicale. Să luăm exemplul unei piulițe. Dacă o cumperi, poți să faci ce vrei cu ea, chiar și să ți-o bagi în fund, desigur. Ei bine, cu CD-ul nu poți face asta. Adică poți, fizic, dacă ai fundul suficient de mare, dar cu muzica de pe el, nu. Drepturile îi aparțin, în continuare, autorului. Care e reprezentat, desigur, de UCMR, o organizație privată care, prin statut, își asumă aceste drepturi în calitate de unică organizație de gestiune colectivă a drepturilor de autor muzicale din România. Prin urmare, dacă vrei să-ți bagi CD-ul în fund, trebuie să ceri voie de la stăpânire.
Principalul scop al UCMR-ului, deși statutul uită să-l precizeze, este de a identifica banii. De a lua, de fapt, taxă de protecție. Prin urmare, profitând de legea destul de confuză, UCMR-ul s-a apucat să colecteze bani cam de peste tot. De exemplu, nu glumesc, de la taximetriști. Pentru că, nu-i așa, orice taximetrist are un casetofon pe care se aud uneori melodii (mai mult manele, desigur, dar și aia e muzică, ce pana mea) și, cum au mai tot timpul oameni în mașină care evident nu le sunt rude, că le dau bani, e evident că muzica aia contribuie la câștigul taximetristului, deci el trebuie să plătească. Cam asta e logica. Nu prea contează faptul că omul s-ar putea să asculte un radio care deja plătește o dată pentru piesă sau că taximetristul poate și-a aruncat casetofonul pe geam. Desigur, pentru că e un pic cam dificil să-l pui pe om să vină lunar cu playlist-ul la UCMR să se vadă exact ce-a ascultat (eu am dat peste unul care avea Hot Chip pe repeat), băieții s-au arătat generoși: toți taximetriștii plătesc o taxă lunară, pe care o redistribuim la Moga & co. după algoritmul ăla secret, cu radiourile.
Treaba funcționează așa cam cu orice chestie unde muzica e ascultată de mai mult de o persoană (muzică ambientală, cum ar veni). Avem, spre exemplu, magazine (între 35 și 1.000 de lei/lună, în funcție de suprafață), piscine (50 de lei), patinoare (60 de lei), ambarcațiuni de agrement pe lacuri (30 de lei), rent a car (60 de lei), săli de așteptare clasa I (40 de lei – la clasa a II-a e probabil mai ieftin, pentru că se aude mai prost), telecabine (100 de lei) și telescaune (20 de lei). La ultima mă întreb de vreo săptămână cum dracu pui muzică.1 Disponibil pe ucmr-ada.ro A, da, la bloguri și alte site-uri (300 de lei pe lună dacă vrei să bagi embed de pe YouTube,2 ucmr-ada.ro de exemplu).
Toată povestea asta este evident aberantă, iar lucrurile par a nu se opri aci. Se punea problema, la un moment dat, să se plătească o taxă de protecție UCMR-ului dacă faci o înregistrare video și, în apropiere, e unul cu un casetofon, așa încât, pe filmulețul tău, se aude piesa ăluia. Cam ca povestea aia cu oamenii care au renunțat la calorifere, dar trebuie să plătească căldura care trece prin țevile ce le traversează, vrând-nevrând, casa sau cea care vine prin pereți, de la vecini.
O lege e proastă atunci când toată lumea devine infractor fără să vrea. Legea drepturilor de autor e, în aceste condiții, incredibil de proastă. Pentru că toți suntem infractori. Și nu mă refer aici la cei care descarcă muzică de pe net, ci și la amărâtul ăla de la țară care are un magazin de pâine și ascultă radio și habar n-are că trebuie să-i plătească bani lui Popi sau Muraru pentru asta. Dar UCMR-ul și alte asociații (UPFR – asociația producătorilor de fonograme, adică, sau ORDA) au interese și, mai ales, avocați. Până să se schimbe lucrurile, cu Partide ale Piraților suedeze sau mondiale sau prin alte metode, s-ar putea ca ceea ce am scris mai sus să te facă să te simți mai puțin prost atunci când dai jos o piesă de pe net. Nu-i iei mâncarea de la gură niciunui artist. Trent Reznor, de la Nine Inch Nails, spunea la un moment dat că artiștii vor trăi întotdeauna din concerte și merchandising. Casele de discuri sunt cele care se străduiesc să nu moară.
Și poate că vor închide hub-uri de DC++ și site-uri gen Napster și bloguri și, poate, or să moară și torenții. Vom fi cu un pas înaintea lor. Pentru că, în povestea asta, noi suntem Robin Hood și ei doar niște inși mult prea lacomi.
Articol publicat inițial pe freshgoodminimal.ro
Creative Commons – Put the Right in Copyright
Ești producător și vrei ca piesele tale să ajungă liber la ascultător sau la DJ-ii care le remixează. Ia-ți o licență Creative Commons3 creativecommons.org pentru a-i enerva legal pe corporatiștii industriei muzicale mari iubitori de înhățat bani și de pe urma muncii tale. Să vedem cum și de ce.
După ce m-am stresat un pic cu UCMR-ul și am apărat un pic prea mult taximetriștii, mi-am dat seama că propunerile mele ar putea fi puțin utopice. Așa că am încercat să aflu cam care sunt inițiativele din piață care încearcă să se descurce cu hățișul legislativ al drepturilor de autor și am aflat că, de fapt, există două modalități de lucru. „The hard way“ înseamnă o tentativă de a schimba radical sistemul, promovată de The Pirate Party și Piratbyrån, despre care o să vorbim în altă săptămână. „The legal way“ presupune găsirea unor metode alternative la celebrul semn ce marchează copyright-ul, © (adică „all rights reserved“), cu o variantă mai soft – „some rights reserved“ –, în limitele actualei legislații. Fix despre chestia asta am vorbit cu Bogdan Manolea, de la Asociația pentru Tehnologie și Internet, unul dintre cei care s-au ocupat de adaptarea licențelor Creative Commons la legile române.
Creative Commons (CC) se adresează direct artiștilor. CC e o organizație nonprofit, creată în SUA, răspândită în destule țări din lume, care încearcă să pună la dispoziția creatorilor din toate domeniile licențe prin care aceștia pot să gestioneze cât mai precis drepturile pe care le fac publice și cele pe care vor să le țină pentru suflețelul lor. Toate traducerile licențelor au fost făcute de grupuri de inițiativă locale. Localizarea presupune traducerea și adaptarea licențelor CC la legea locală. „Licența trebuie să fie cât mai asemănătoare cu cea originală, în limba engleză, pentru a avea o compatibilitate între ele – de exemplu cea din Franța cu cea din China –, dar, în același timp, să nu fie nicio dispoziție care să încalce legea locală“, spune Bogdan.
Bun. Deci ești un muzician și ai o piesă, să zicem. Ce naiba faci cu ea? „Dacă vrei să-ți păstrezi toate drepturile, nu ai nevoie de Creative Commons. CC a pornit de la principiul că între «toate drepturile rezervate» și «niciun drept rezervat» trebuie să existe o cale de mijloc“, zice Bogdan. Dacă nu-i pui nicio licență și-i dai drumul pe net, ei bine, te anunț că legea nu specifică nicăieri că tu trebuie să scrii (C) în coada fișierului. Piesa are copyright din secunda în care i-ai dat save, iar UCMR dansează pe cadavrele radiourilor care o difuzează fiindcă le-ai dat tu un mail și le ia banii. (De fapt, o să aflăm mai încolo, UCMR le ia banii oricum). Totuși, poți să-i scapi de probleme pe ceilalți artiști care se hotărăsc să-ți remixeze piesa, pe DJ-ii care o pun într-un mix pe care-l urcă pe un site sau pe fanii care îți share-uiesc muzica pe The Pirate Bay, alegând una dintre licențele CC.
Există șase forme majore de licență, bazate pe patru principii. BY (Attribution) înseamnă că trebuie să creditezi autorul atunci când îi preiei opera. SA (Share Alike) presupune că poți să folosești opera pentru creații derivate, dar că trebuie să o redistribui sub aceeași licență mai departe. În plus, SA îți dă posibilitatea să-ți alegi jurisdicția sub care îți distribui opera (adică, deși e făcută în România, ai putea alege legea franceză sau engleză a drepturilor de autor). ND (No Derivative Works) presupune că n-ai chef de remixuri sau alte utilizări. Asculți mp3-ul și cam asta e. NC (Non-Commercial) înseamnă că nu ești de acord cu utilizarea comercială a operei tale. O vrea unul într-o reclamă? Păi, marcă banul. Chestia asta se combină în șase licențe diferite, dintre care cea mai permisivă e CC-BY, iar cea mai complicată e CC-NC-ND.
Ok. Deci ai o piesă și vrei să scapi de nenorocitul de ©. E simplu. Intri pe site4creativecommons.org și îți alegi licența, ajunsă deja la versiunea 3.0. Bogdan precizează clar care sunt limitele în care operează CC: „Nu e necesară nicio înscriere la CC România. Simpla intrare pe site-ul Creative Commons, selectarea licenței și punerea butonului pe site-ul tău e suficientă. Dacă vorbim de o carte sau de un CD, este recomandată menționarea URL-ului la care se află licența.“ S-a întâmplat asta? „A fost o formație românească, Travka, care a scos ultimul album cu licență CC. Pe CD nu a apărut sigla, dar pe site-ul lor a apărut mențiunea“. La nivel internațional, cel mai cunoscut caz e Nine Inch Nails, care și-au distribuit ultimele două albume, Ghost I-IV și The Slip, cu o licență CC-BY-NC-SA.
Chestia e că cei de la Creative Commons nu fac mai multe. Nu există o bază de date a creațiilor, nu există suport juridic în cazul unor probleme (și nici nu sunt cazuri, la noi, în care să fie testate licențele în justiție), pentru că CC e o organizație nonprofit, nu are suficienți oameni. Și nici nu trebuie să facă ei asta, CC ocupându-se doar de forma legală a licențelor. „Noi punem la dispoziție modelul de contract și tu îl folosești“, zice Bogdan. Pentru mai mult este nevoie de inițiative separate. În alte țări infrastructura e mai dezvoltată. „La nivelul Statelor Unite e o organizație destul de mare, au cel puțin 20 de angajați. În Olanda au existat discuții cu organismele de gestiune colectivă“. În România, „din păcate, din lipsă de timp, nu am reușit să intrăm în acele comunități care ar avea nevoie de licență și să explicăm care sunt beneficiile“. Mai există și un motor de căutare5 search.creativecommons.org pentru operele cu licență CC, integrat și în Firefox, dar și o încercare de a crea un Content Directory.6 wiki.creativecommons.org Oricum, „interesul ar trebui să vină din partea autorilor sau din partea comunităților de autori. Din ceea ce văd în afară, există grupuri de artiști interesați. În special din zona digital media, care se bazează pe colaje din alte opere, fie că e vorba de zona muzicii electronice, unde remixul e de bază. De exemplu, în Croația, grupul care a tradus CC a pornit de la un club care se numește Mama și care e din Zagreb“.
Pare deja destul de complicat. Nu e mai simplu să o pui pe un site, să o ia cine vrea de acolo și să te speli pe cap? Treaba e puțin mai complicată aici pentru că, conform Legii drepturilor de autor, mai exact a articolului numerotat psihedelic 123^1, o serie de drepturi colective sunt obligatorii și organismele de gestiune colectivă se ocupă, vrei nu vrei, de ele. Degeaba dai tu piesa gratis la radio, pentru că UCMR le ia acestora banii la grămadă, pentru tot ce difuzează. La fel, pentru orice CD blank, producătorul sau importatorul plătește oricum o taxă UCMR-ului chiar dacă tu îl folosești pentru a scrie pe el ultimul album NIN.
Bogdan confirmă această poveste: „Nu poți să dai opera să ajungă în domeniul public. Din punctul meu de vedere, legislația română nu permite acest lucru. Și din cauza acestor drepturi colective la care nu poți să renunți și mai sunt și drepturile morale [n.n. – art. 10 și 11 din lege], care sunt o altă chestiune delicată. Sigur că, practic, tu poți să o faci, dar juridic, nu“. La nivel internațional există o licență Creative Commons „no rights reserved“ (sau CC0), prin care practic intri în domeniul public, dar aceasta nu poate fi aplicată la noi tocmai din motivele expuse mai sus.
Partea și mai haioasă e că, conform legii, după ce tu te duci pe veșnicele plaiuri ale vânătorii, te moștenesc ori nenorociții ăia de copii răsfățați sau, mai rău, dacă n-ai rude, direct UCMR-ul. Iar ei pot să schimbe licențele cum vor mușchii lor, vreo 70 de ani după ce ți s-a gravat numele pe placa de mormânt. De altfel, schimbarea licenței e o problemă curentă. Pentru că, dacă tu distribui o operă cu licență CC-BY, apoi te decizi că vrei un CC-BY-NC, e destul de greu pentru cei care au folosit-o într-o primă fază, cu bună credință, să demonstreze sub ce fel de licență era creația ta atunci când au utilizat-o, tocmai din cauza lipsei acelei pârdalnice baze de date comune.
Mai există o problemă care, dacă ar fi film, s-ar chema The Thin Red Line Between Commercial and Non-commercial.
Cu alte cuvinte, noi putem să dăm muzică cu licență CC de pe net fără probleme, atâta timp cât respectăm partea cu NC din licență, dacă există, dar UCMR-ul va încasa în continuare banii de la radiouri și amărâții ăia de taximetriști, pe care uite că nu vreau să-i las în pace. Pentru că, de fapt, legea e creată pentru cei care consideră muzica (și restul industriei creative) o afacere, iar organismele de gestiune colectivă o folosesc pentru a stoarce venituri de oriunde vor mușchii lor. Iar tu, ca artist, dacă alegi o licență CC, nu îi faci pe ei să piardă bani, ci, pur și simplu, renunți la felia ta din tort.7 Care oricum ajunge la Moga și alți artiști promovați intens de radiouri sau la Moculescu și la alți prieteni de-ai conducerii UCMR, deci nu-i mare pagubă.
Și uite așa ajungem tot la pirați și la schimbarea legii. Doar că lobby-ul făcut de organismele de gestiune colectivă e incredibil de agresiv și va fi extrem de dificil. Până una-alta, CC rezolvă problema modului în care circulă informația de la creatori spre public și, mai ales, între creatori. În rest, casele de discuri pot să se agite la nesfârșit. Bogdan crede că „putem la infinit să încercăm să-i prindem pe cei care fac acest lucru [n.n. – download și file-sharing], dar sunt niște resurse aruncate pe fereastră și mai bine am putea să ne gândim care sunt alte metode logice de a reglementa treaba asta. Soluția logică, cea cu o taxă pusă pe internet, propusă în Franța, a fost respinsă chiar de organismele de gestiune colectivă“. Adică de UCMR-ul lor, care a preferat să susțină varianta prin care celor care „greșesc“ ar trebui să li se taie netul.
Până la urmă, revenim la discuția de data trecută. Când o lege transformă 90% din populație în infractori, legea e proastă și trebuie schimbată, că pușcării n-avem destule. Bogdan zice că, „dacă ne uităm la toate celelalte tehnologii dezvoltate în ultimii 60 de ani, de la radio FM, videorecorder etc., toate au ajuns la aceeași soluție. Și radiourile erau pirați în anii ’60. Istoria se repetă“.
PS: În ultima vreme își face din ce în ce mai simțită prezența în zona online Asociația Industriei Muzicale din România (cu amenzi imense pentru share8 economie.hotnews.ro și tentative de a închide site-urile de torenți9economie.hotnews.ro ). Dincolo de minunata utilizare a cuvântului „industrie“ în titlu, nu pot să nu remarc faptul că unii dintre actualii mari șefi de case de discuri aveau mai mult respect față de muzică pe vremea când vindeau casete piratate Viva! și Poker cu Pink Floyd sau The Beatles, decât acum, când ne vând legal Andreea Bănică și Delia Matache.
PS2: Poți lua licență Creative Commons în orice domeniu creativ.
Articol publicat inițial pe freshgoodminimal.ro
Pirate Philosophy
Ziceam în articolul despre Creative Commons că o să vorbesc la un moment dat de calea „hard” a luptei împotriva actualei legislații a drepturilor de autor. Una pe care amatorii de cultură gratis o consideră romantică, cu pirați simpatici și veseli ca cei din filmele piratate cu Errol Flynn, iar producătorii de muzică și filme o văd ca o activitate la fel de periculoasă ca traficul de droguri și de ființe umane, în care pirații, dacă nu se hrănesc cu carne de om, sigur se înfruptă cu poftă din carne de corporatist.
Vârful de lance al ambelor tabere este The Pirate Bay, cel mai cunoscut site de torenți din suta de mii de alte asemenea locuri de desfrâu peer-to-peer, pe care marile corporații se tot chinuie, de vreo câțiva ani buni, să-l închidă. Au început cu un raid al poliției prin 2006, care a confiscat serverele locale și a stârnit urale de protest la Hollywood. MPAA-ul (Motion Picture Association of America) a dat însă un comunicat de presă de felicitări un pic cam prea devreme. La două zile de la „deces”, miracolele tehnicii moderne făceau ca mirror-urile site-ului care zăceau pe niște servere din Belgia și Rusia să readucă Golful pe ecrane, iar mica acțiune de PR a poliției locale să înregistreze primul succes important: o creștere a numărului de utilizatori ai site-ului, de la un milion la 2,7 milioane. Au urmat o tentativă de cumpărare a statului independent Sealand, ca potențial loc de mutare a serverelor, ba chiar s-a vehiculat ideea de a se cumpăra o insulă.
Anul acesta cei patru operatori ai site-ului au fost condamnați la câte un un an de închisoare și amenzi de 3,6 milioane de dolari, dar legislația suedeză spune că, până la finalizarea tuturor căilor de atac, sentințele nu se aplică. Judecătorul procesului a fost, coincidență, același tip care a autorizat raidul din 2006. Și cum asociațiile antipiraterie reușesc să se facă antipatice și când stau degeaba, s-a aflat destul de repede că același judecător era un membru activ al unor grupuri pro-copyright. Cea mai recentă „doborâre” a site-ului a avut loc acum câteva săptămâni (ISP-ul a fost obligat de justiție să închidă site-ul), a durat tot cam o zi, iar corporațiile au primit drept cadou un tricou.
Tot procesul este, desigur, o acțiune de imagine, având în vedere faptul că există mii de alte site-uri de torenți, dintre care unele suficient de ascunse (acces doar prin invitație, parole și servere prin străinătate) și că Rusia, India sau China sau mai știu eu ce țară africană unde crește internetul mai spornic decât bananele ar putea oricând găzdui niște servere, la mare depărtare de brațul nu așa de lung al legilor copyright-ului din SUA sau Europa.
The Pirate Bay este doar una dintre părțile vizibile ale luptătorilor de pe frontul ăsta în care victime cad doar hard disk-urile, prăjite de poliție, într-un caz, sau de viteza prea mare de download, în al doilea. Cum comunismul a murit înainte de inventarea netului (thank God), iar majoritatea politicienilor nu prea înțeleg bine cultura, au apărut și activiștii mișcării anticopyright, care au venit chiar din zona piraților „hardcore”. Așa că nu e de mirare că, spre deosebire de mișcările open source sau de Creative Commons, aceștia au o atitudine radicală față de proprietatea intelectuală. Ei sunt cei aflați în fruntea mișcărilor care vor să schimbe legile (sau să se renunțe chiar la ideea de copyright).
Probabil că cei mai cunoscuți luptători pe frontul acesta sunt suedezii de la Piratbyrån10 piratebyran.org (siteul e foarte instructiv dacă pricepi vreo boabă de suedeză), think tank-ul care a inventat The Pirate Bay în 2003. S-au separat destul de repede, dându-și probabil seama de faptul că încă nu reușiseră să schimbe nicio lege, și au încercat, fără prea mult succes, să facă ceva mai mult lobby. Tot ei au inventat conceptul de kopimi, o formă de „copyright” care permite copierea materialului ce poartă acest logo pentru orice fel de utilizare – un echivalent cool al domeniului public din legea actuală.
Pe lângă Piratbyrån mai există și alte organizații anticopyright destul de cunoscute. Pirate Cinema,11 piratecinema.org o organizație activă în Brazilia, Berlin, Copenhaga și Helsinki, organizează proiecții publice de filme fără a avea drepturi, de multe ori cu câteva luni înaintea premierei oficiale. Legenda vorbește de o vizionare a filmului Kill Bill cu vreo jumătate de an înaintea premierei din SUA (nu se știe dacă doar prima parte și nici dacă Tarantino s-a ofticat sau nu). The League of Noble Peers sunt producătorii celor două documentare Steal This Film, numai bune de descărcat12 part1, part2 și de urmărit de oricine are măcar un folder cu numele „Filme noi” pe computer, iar francezii de la Association des Audionautes sunt niște tipi relativ cuminți, care încearcă să impună soluția unei taxe fixe pe internet și vor ca sharing-ul de fișiere să fie dezincriminat (şi al căror site, www.audionautes.net mă redirectează, invariabil, spre google.fr, ceea ce mă face să mă întreb dacă băieţii ăştia mai există).
Din 2006 mișcarea piraților a devenit și una politică. Mai întâi, desigur, în Suedia. În trei ani Partidul Piraților13 piratpartiet.se a ajuns al treilea partid ca număr de membri din țară și a obținut 7,13% din voturi la alegerile pentru Parlamentul European – adică un loc de eurodeputat. Cum viitoarele alegeri din Suedia se vor desfășura în septembrie 2010, e de așteptat ca Partidul să se aleagă și cu ceva locuri în Parlamentul național. La nivel internațional partidul mai există în Germania (unde au participat la alegeri cu rezultate destul de slabe, dar s-au ales cu un deputat după ce un social-democrat a „dezertat” în favoarea lor în iunie 2009), Austria, Cehia, Finlanda, Franța, Polonia, Spania, Marea Britanie și Elveția. În multe alte țări europene, inclusiv România, dar și în Statele Unite, există inițiative de înființare a Partidului, dar nu s-a ajuns încă la constituirea lor legală. La noi treaba e destul de complicată fiindcă partidul funcționează online, deci digital, în timp ce legea locală funcționează după un principiu cât se poate de analog: vrei, nu vrei, trebuie să pui pixul pe hârtie (o activitate la care mulți dintre noi au renunțat după ce au scăpat de cursuri și de ultimii profesori de modă veche).
Partidul Piraților a făcut publică o Declarație de principii,14 docs.piratpartiet.se ajunsă la versiunea 3.2, dintre care cele mai importante ar fi: o legislație globală care să sprijine dezvoltarea societății informaționale, un sistem de copyright nou, cel vechi fiind considerat dezechilibrat, renunțarea treptată la patentele comerciale, în special în domeniul medical, și un sprijin puternic pentru dreptul la viață privată.
Urmează o parte plictisitoare în care încerc să sintetizez ce spun băieții ăștia din Suedia în declarație, peste care se poate sări.
Gata!
La final simt nevoia să încep cu o mică discuție despre economie (la un nivel minimal, de discuție la două beri). Let’s roll!
Întreg sistemul social în care trăim pornește de la o realitate tristă: resursele sunt limitate. Prin urmare s-a dezvoltat, în timp, o economie bazată pe cerere și ofertă în care cineva deține o resursă/un obiect, iar altcineva e dispus să plătească pentru acel lucru. Chestie care a funcționat destul de bine vreme de câteva mii de ani, până s-au inventat Wall Street-ul și băncile de investiții. Dar, mai ales, până când s-a inventat internetul. Moment în care lumea entertainmentului, care dezvoltase în jurul ei o industrie de miliarde de dolari, a primit un pumn în față suficient de puternic încât să o trimită la numărătoarea arbitrului. Publicul s-a trezit în brațe cu niște instrumente prin care își poate multiplica la infinit o serie de resurse (în cazul de față, resurse culturale), fără costuri și fără efort.
S-a dezvoltat, ca atare, un sistem economic paralel care nu mai funcționează după legea cererii și ofertei, ci după una nouă, bazată pe „share”. Un sistem care funcționează după reguli proprii, mai mult sau mai puțin bine definite, dar care exclude din mijlocul său tocmai chestia care face economia „reală” să funcționeze. Avocații industriei culturale încearcă să-și revină din numărătoare înainte ca arbitrul să pronunțe cifra zece și aruncă vina asupra publicului care este needucat și nu înțelege că „piratând” îi lasă pe artiști fără venituri. Problema lor principală este că nu înțeleg că ceea ce se întâmplă acum cu muzica și filmul s-ar putea întâmpla cu orice altceva. Dacă fructele ar putea fi multiplicate cu Ctrl+C / Ctrl+V, aprozarele ar da faliment.
Articol publicat inițial pe freshgoodminimal.ro
De ce nu a revoluționat Radiohead industria muzicală
La sfârșitul lui 2007, când Radiohead își lansau ultimul lor album de până acum, In Rainbows, online, pe principiul „pay-what-you-want“, toată lumea prevestea moartea sistemelor clasice de distribuție. Doi ani mai târziu sistemul inventat de Radiohead e doar o poveste de succes, în niciun caz un model de business viabil pentru alte trupe. Sau, mă rog, e ca un film porno: toată lumea se uită, dar în dormitor trec la variante mai clasice, Vatican approved.
Și asta pentru că există niște condiții necesare (și suficiente) pentru ca acest model să funcționeze perfect. De exemplu, dacă pe last.fm, înainte să-ți lansezi albumul, ai vreo 60 de milioane de ascultări și ești depășit doar de nenorociții ăia de la Beatles care nu vor să-și pună piesele pe iTunes, modelul funcționează perfect. Te-ar ajuta destul de mult să ai măcar un album (dacă nu două sau trei) în cam orice top al celor mai bune albume din toate timpurile. Și nicio piesă care se cheamă Creep n-ar strica. Mai trebuie, desigur, să scapi de contractul pe care l-ai semnat cu casa de discuri. Unul dintre motivele pentru care ai vrea să faci asta este acela că, dacă atunci când vine vorba de o evoluție tehnologică care le-ar putea afecta veniturile (cum ar fi mp3-ul) casele de discuri se grăbesc să schimbe legislația pentru a putea pune mâna pe un biștar cinstit, când vine vorba de contracte aceștia devin subit neoconservatori, comportându-se ca talibanii când vine vorba de interpretările Coranului. Concluzia ar fi că poți aplica modelul Radiohead, mai ales dacă ești Radiohead.
Nici măcar nu e concluzia mea. O zice chiar Thom Yorke într-un interviu pe care i-l ia David Byrne pentru Wired.
Și a mai funcționat dintr-un motiv: au fost primii și, fiind o noutate, au avut mai mult PR decât le-ar fi putut face chiar și Ogilvy personal. Desigur, la scară redusă (România sau Pantelimon, de exemplu) ar putea merge o încercare, tocmai pentru că fiind prima încercare îți va aduce o groază de presă bună. Dacă te cheamă Holograf, s-ar putea să bușești tot conceptul. Nu poți da muzică după sistemul „pay-what-you-want“ pe internet dacă ești Bittman, fiindcă s-ar putea să ai neplăcuta surpriză de a afla că muzica ta nu valorează nici cât un ecler. Însă, dacă te cheamă Vama Veche sau OCS sau Șuie Paparude, ar putea fi un model de business perfect ca să stimulezi niște vânzări care, după modelul clasic, sunt mai subțiri decât Nureiev la apogeul carierei.
Revenind la Radiohead, trebuie spus că ei n-au renunțat deloc la metodele tradiționale de distribuție. Au venit doar cu ceva în plus. Principalul lucru care se întâmplă cu un album la circa 30 de secunde de la imprimarea primului CD este să ajungă pe internet. Cu cât e mai căutat/așteptat de fani, cu atât viteza cu care acesta se împrăștie pe net e mai mare. Și atunci, dacă tot știi că leak-ul acela se va petrece cu viteza luminii, de ce naiba să nu îi dai tu drumul pe net. Până la urmă orice sumă mai mare de 0 dolari e un câștig. Și nici măcar nu vorbim aici de super calitate. Mp3-urile de la In Rainbows erau la 160 kbps, așa că tot trebuia să aștepți CD-ul (vreo trei luni) ca să ai parte de o calitate superioară.
Deși n-au difuzat vreodată suma exactă pe care au câștigat-o, estimările vorbesc de o medie de 6 dolari pe album plătiți pe un album luat de pe site (în condițiile în care 60% se pare că au ales să nu plătească nimic). La trei luni, când a apărut albumul, s-au mai vândut 1,75 milioane de CD-uri, plus vreo 100.000 de bucăți pe iTunes, doar în prima săptămână. Până atunci însă, doar din albumul dat „gratis“, la cele aproximativ un milion de descărcări, suma câștigată a fost de circa 3 milioane de dolari. Sau, cum zice chiar artistul, „În termeni de venituri obținute din zona digitală, am făcut mai mulți bani cu acest album decât cu toate celelalte albume Radiohead la un loc – venituri obținute de pe internet, adică. Și asta e o nebunie. Care se datorează, în parte, faptului că EMI nu ne-a dat niciun ban din vânzările digitale. Toate contractele semnate într-o anumită perioadă nu aveau prevederi legate de asta“. Citești asta și stai să te întrebi de ce naiba mai crede cineva că label-urile urmăresc vreodată interesul artistului.
De fapt label-urile încearcă să convingă artistul că sunt unicele deținătoare ale metodelor prin care poți avea succes. Adevărul e că n-au habar de asta (altfel n-ar arunca pe piață zeci de trupe în speranța că una dintre ele o să prindă) și că, pur și simplu, au fost până de curând unicele deținătoare ale căilor prin care pot trimite un album sau o trupă spre succes. Ele stabilesc ce piese intră la radiourile majore, ele împing albumul în raftul din faţă, ele te programează cu prioritate într-un studio mai bun și îți plătesc producția (după care tot ele îți plătesc drepturile din vânzări doar după ce-și recuperează investițiile), ele îți fac un videoclip și tot ele te duc să cânți la Letterman (sau, dacă ești în România, la băiatul ăla creț de la ProTV). În schimb nu-ți cer decât să le dai 30% din drepturile tale patrimoniale asupra pieselor, de acum și până la 70 de ani după moartea ta (timp în care vor face lobby să prelungească chestia asta cu încă zece și încă zece și încă douăzeci de ani).
Desigur, fac toate chestiile astea dacă ai succes. Aruncă un ochi undeva mai jos de Top 500 și o să descoperi cimitirul artiștilor pe care casele de discuri i-au abandonat pentru că nu-i asculta suficientă lume. Drepturile alea rămân ale label-ului și în cei vreo 100 și ceva de ani de protecție s-ar putea să aibă chiar și profit de pe urma pieselor alea „proaste“, dar cu siguranță că artistul nu câștigă mare lucru.
Problema nu e de fapt a file-sharing-ului. Pentru că banii nu vin doar din vânzări, cele care par a pierde din plimbatul pieselor fără limită pe torenți și bloguri. Problema e că monopolul accesului la succes nu mai aparține label-urilor. Da, dacă-ți dai muzica pe net după modelul Radiohead sau cu o licență Creative Commons sau chiar pe gratis, nu vei ajunge vreodată în topurile Billboard ori în cele ale radiourilor. Dar s-ar putea să ai o surpriză. Să ajungi important pe site-uri ca last.fm, pe Pirate Bay sau pe bloguri ca Nodata și SirensSounds e la fel de definitoriu pentru succesul unei trupe ca o apariție la Top of the Pops acum 40 de ani. Într-acolo merg lucrurile.
Articol publicat inițial pe freshgoodminimal.ro
Music Like Water
Fă un calcul rapid. Cam cât timp îți ia să găsești un album, gratuit, pe net? Un minut? Zece? Hai, o oră, dacă e vreun album obscur de electro-jazz de prin 1937. Pe iTunes? Nu merge, România e încă un mare producător african de banane în viziunea departamentelor de vânzări de la Apple. Să zicem că nu-l downloadezi ilegal. Chiar și dacă n-ar exista acest fenomen (cu ajutorul vreuneia dintre legile idioate pe care se tot chinuie să le impună la nivel european organismele procopyright), poți găsi destul de rapid o listă de vreo 20-30 de site-uri pe care poți asculta gratuit cam orice-ți trece prin cap.
Și aici vine elvețianul Gerd Leonhard cu o afirmație și, pornind de la asta, cu o soluție. Orice se întâmplă vreodată pe internet de la inventarea lui e numai și numai o simplă operațiune de copiere. Biții nu circulă liberi pe rețea să-i culegem noi când avem chef, ci e vorba întotdeauna de un schimb între două sau mai multe calculatoare, care se face, evident, prin transfer de informație. Ei bine, deja avem o problemă dacă e să ne luăm după talibanii copyright-ului care vor bani din orice.
Prin 2003 Gerd s-a trezit Nostradamus și s-a apucat să facă opt predicții legate de viitorul muzicii. A scris și o carte, numită evident The Future of Music, împreună cu David Kuzac.15amazon.com Ele sună cam așa:
- Muzica va fi ca apa. Ceea ce ar putea însemna că va fi incoloră, inodoră și insipidă, cam ca muzica dance românească, nici nu îngheață sub 0 grade, ca manelistele. Dar nu înseamnă asta, ci înseamnă că „muzica nu va mai fi un produs, ci un serviciu.“ Până de curând, cum o zice chiar Gerd, casele de discuri știau că e mai profitabil să vinzi sticla (CD-ul, caseta etc.) decât să vinzi conținutul. Problema e că acum conținutul e pe net și e la fel de accesibil ca apa. Desigur, poți să plătești în continuare pentru ea (cel puțin de când s-a inventat apa plată de la robinet);
- O plăcintă mai mare, felii mai mici. Actualul sistem va fi erodat de servicii digitale mai ieftine și mai accesibile. Nu vom mai plăti la bucată, vom plăti accesul sub forma unui abonament. Se întâmplă deja pe last.fm sau Spotify. Cu toate acestea va crește consumul datorită accesului mai rapid la informație. Cum ar veni, e mai simplu să asculți un album în momentul în care afli de el, chit că e trecut de miezul nopții, decât să te duci să-l cauți la Cărturești și să te alegi doar cu o șaorma de la Dristor;
- Diversitate și omniprezență. Adică muzica va fi peste tot – acasă, la birou, pe mobil, pe iPod – și vei putea găsi orice îți trece prin cap. Mă rog, cu o condiție importantă: să existe. De o piesă cu Maria Tănase cântând Metallica nu-ți face rost nici Steve Jobs; în schimb de Marina Voica cântând Michael Jackson da, dar aia e altă poveste;
- Accesul la muzică va înlocui proprietatea. Adio harduri externe de 10 terabiți. Or să apară site-urile pe care găsești orice la un search și asculți cât ai chef;
- Accesul multipoint va fi un standard. Un fel de dozatoare cu muzică la metrou, în gară sau în parc, pe principiul ălora cu Coca-Cola de la Romană sau al celor cu seringi pentru heroinomani de la elvețieni. Evident, wireless, că USB-ul e deja depășit de situație;
- Go direct. Majoritatea artiștilor vor comunica direct cu fanii prin intermediul propriilor lor angajați care se vor ocupa de promovare, distribuție și ce o mai fi nevoie. Rolul caselor de discuri se va diminua;
- Software-organism de gestiune. Calculul cu hârtia, creionul și șpaga vor fi înlocuite de tehnici de monitorizare care vor face consumul de muzică să fie cunoscut cât mai în amănunt. Gerd pomenea aici ceva și de DRM-uri, care și-au dat obștescul sfârșit, dar, desigur, nimeni nu poate fi perfect (Chuck Norris e doar excepția care întărește regula);
- Mobile mania. Celularele și orice dispozitiv wireless vor consuma mai multă muzică decât ar face-o orice site și orice serviciu peer-to-peer, ever.
Șase ani mai târziu toate aceste previziuni par la fel de valabile. Și pentru fiecare dintre ele se pot găsi exemple cât se poate de autentice. Ciudat e că, în ciuda faptului că pe de o parte label-urile par a vrea să ne întoarcem în Evul Mediu al CD-urilor care se pot lua doar din magazine, tot ele sunt cele care au grijă să-și bage codița în proiecte gen Spotify tocmai pentru a nu fi lăsate pe dinafară când vine schimbarea peste ele.
Gerd susține totuși că nu Spotify e soluția viitorului. Actualul sistem e bazat pe licențe – orice ai vrea să faci pe net ai nevoie de permisiunea deținătorului de drepturi. Ar trebui însă trecut de la asta la legalizarea lucrurilor care se întâmplă oricum pe net, și anume accesul liber la muzică. Totuși parcă e aiurea ca muzica să fie gratuită. Ce ne facem cu artiștii? Există o soluție, crede Gerd, și o promovează intens la conferințe internaționale16 mediafuturist.com și în scrisori deschise adresate lordului Mandelson17 mediafuturist.com (adept al introducerii legii celor „3 lovituri“ în Anglia și, probabil, fan Lily Allen): Digital Music Licence (poreclit și DML).
Soluțiile tehnice antipiraterie sunt aproape imposibile, iar netul va fi întotdeauna cu un pas înaintea oricăror astfel de propuneri. Problema e că nu există licențe prevăzute de lege care să reglementeze utilizarea pe internet, ci doar inițiative private în genul Creative Commons (care e utilizată mai mult la fotografii și la texte decât la muzică). Deci cum bătălia e ori imposibilă, ori mult prea consumatoare de bani și resurse, Gerd spune că a venit momentul unui switch: să nu mai plătim fiecare copie în parte, să plătim dreptul de a avea acces nelimitat la muzică. Digital Music Licence (DML) ar însemna o licență publică, standardizată și deschisă, adică, de fapt, o sumă (săptămânală, zice el) de un euro/utilizator – în Franța, Germania etc. – sau o liră – în Anglia – care ar trebui plătită inițial de ISP-uri, operatori de telefonie mobilă sau alte firme ce furnizează internet. Un calcul scurt face ca doar în Anglia să se adune o sumă de 2,6 miliarde de lire, adică de aproape două ori mai mult decât încasările din 2008 ale industriei muzicale engleze (1,36 miliarde).
Bun. Pare simplu așa și, în cea mai mare parte, cred că Gerd chiar are dreptate. Soluția lui vs. minunata lege „3 strikes“ are câteva avantaje evidente:
- nu transformă utilizatorul în infractor și ne scutește de procese interminabile în care se cer daune de milioane;
- ia niște bani dintr-o zonă din care nu încasa nimeni nimic (și să mă scutească ăia care contabilizează fiecare download ilegal la pierderi în bani, pentru că o mare parte dintre cei care downloadează nu s-ar duce să cumpere albumul din magazine dacă n-ar avea acces la el);
- îi determină pe ISP-iști și alți plătitori de DML să țină evidențe destul de precise a ceea ce se transferă prin rețelele lor.
Gerd mai crede însă că taxa asta săptămânală ar trebui să nu se găsească în factura utilizatorilor, ci să fie finanțată prin publicitate, chestie pe care eu aș trece-o la categoria „wishful thinking“, dacă ținem cont de faptul că, de exemplu, ouăle se scumpesc constant pe motiv că a crescut prețul la benzina cu care, probabil, se alimentează cocoșii. Bănuiesc că factura se va scumpi brusc cu 1,2 euro pe săptămână – că trebuie să fie și un profit din chestia asta.
A doua problemă e că nu doar muzica se găsește gratis pe Pirate Bay and co. Din felia asta de aproape 3 miliarde or să vrea bucata lor și casele de filme, și televiziunile, și editurile (Kindle și Nook vor face în câțiva ani pentru bibliotecile noastre ce a făcut iPod-ul pentru colecția de discuri). A treia ar fi că banii ăia calculați înseamnă muzică din toată lumea, nu din Anglia, deci felia se subțiază și mai mult.
Până una-alta soluția lui Gerd Leonhard pare a fi una de bun-simț și, sincer să fiu, pare cea mai ușoară cale de a rezolva actualul scandal pirați vs label-uri (cel puțin la nivelul download-ului, că mai sunt problemele alea legate de durata drepturilor și de tot felul de alte protecții crețe – dar nu despre ele e vorba aici). Totuși e vorba de mulți bani vs. nimic, ceea ce mie mi se pare mai bine decât să tai accesul la net la trei sferturi din țară pentru că și-au trimis manele pe messenger (notă: oare Adi Minune e membru UCMR?).
În actuala situație a muzicii, cu 1.000.000 de artiști lansați în fiecare an, orice posibilitate de a ajunge la utilizator e o șansă de a câștiga. Ca muzician, cu cât ești mai cunoscut, cu cât strângi o comunitate mai mare de fani în jurul muzicii tale, cu atât ai mai multe șanse să câștigi și bani din munca ta (prin concerte mai multe, în mai multe locuri și, iată, conform lui Gerd, chiar și din faptul că muzica ta e postată pe bloguri; în fond și la urma urmei, înainte ca industria să facă din muzică un produs, ea se făcea cunoscută tot „la picior“).
Dacă însă potențialii fani vor trebui să se ascundă pe site-uri cu parolă sau să inventeze o tehnologie chiar mai „ascunsă“ decât torentul ca să scape de o lege agresivă, banii de pe internet vor rămâne ceea ce sunt și acum – o frumoasă Fata Morgana după care plâng toți cei care cred că modelele de business, o dată inventate, sunt eterne.
Articol publicat inițial pe freshgoodminimal.ro